Creația lui
Traian Laie prezintă ca trăsătură esențială capacitatea sa de a ne plasa în
plin vitalism artistic. Termenul,
derutant prin prezență sa insolita în vocabularul criticii de artă, se va
clarifica de îndată ce vom lua contact cu câteva dintre remarcile teoretice
aparținând artistului însuși, care nu a pregetat să ne ofere auto-reflexii pe
marginea operei sale. Cea dintâi dintre acestea ar fi aceea care pune originea
actului creator pe seama imperativului
expresiei, toată creația sa fiind determinată de necesitatea de a se exprima, de acel nisus formativus pe care Nietzsche îl
consideră sursa artelor figurative. Această necesitate de a recurge la artă
pentru a răspunde unei chemări ce nu ajunge niciodată la saturație, această
nevoie pe care Traian Laie o simte din plin ne poate tenta să îi considerăm
operele mai degrabă sub numele de creații expresionisme, dispozițiile afective
abordate în fiecare din ele ( crescând gradual de la neliniște, lipsa de
echilibru, până la angoasa generalizată ) justificând pe deplin această
etichetare. Vorbind despre creația sa, artistul admite cu luciditate că
lucrările sale nu se adresează acelui public care așteaptă de la operă de arta
o dulce încântare estetică, ci acelora dispuși să se expună unui dialog pe care
nu ei sunt cei ce-l inițiază și-l conduc, opera în sine luându-și acest rol,
purtându-i de-a lungul unui excurs capabil să le zdruncine starea de echilibru
în care se află, contestându-i acesteia autenticitatea, legitimitatea. Prin această
confruntare cu operele realizate de Traian Laie, privitorul are ocazia de a
beneficia de același efect soteriologic pe care îl obține acesta prin procesul
creației, ce reprezintă pentru el un mijloc de sublimare a tensiunii generate
de simplul fapt-de-a-fi-în-lume. După
cum mărturisește el , „când ai în tine o senzație de prea-plin, desenul, ca
limbaj, te mântuiește, te eliberează; se transformă într-o voluptate, o beție
senzorială și totodată o fugă din meschinul cotidian”. Expresia plastică a
acestei tensiunii are deci valențe mântuitoare, la fel cum tensiunea însuși
servește drept dinam al creației artistice, pe care o susține, conducând la
apariția unui univers distinct, în care artistul, precum un nou Demiurg, conferă chip acestor angoase
tulburătoare.
Universul imagistic al lui Traian
Laie reneagă cu certitudine formele de care e plină realitatea noastră
cotidiană, punând publicul în fața unor personaje fantastice, mai bine spus în
fața unei alte specii de umanitate, ținând de sfera posibilului, specie ce ar
reprezenta un metisaj, un melanj al vechiului model uman cu forme mecanice, cu
elemente împrumutate din tărâmul mașinilor. Prezentându-și operele sub numele
de grotești, ni se sugerează afinitățile pe care artistul le are cu opera lui
Leonardo da Vinci, primul dintre artiștii moderni care a ajuns să se raporteze
la om ca la o simplă mașinărie biologică, guvernată de legile mecanicii. Interpretând
natura omului în aceeși cheie , Traian Laie duce această observație la un nivel
superior, găsind firească re-configurarea lui ( în suita de portrete imaginare,
bunăoară ) prin ceea ce am putea numi un pseudo-eclectism om-mașină, din
momentul ce între creatorul mașiniilor și creațiile sale nu există decât o
diferență de formă, nu și de fond. Figurile grotești, a căror anatomie este
perturbată prin intervenția unor părți mecanice, ce vin să remodeleze aspectul
lor natural ( cavitățile oculare umplute cu globuri metalice, urechile
împestrițate cu decorații capricioase din metal etc ) reprezintă o ducere mai
departe, prin mijloacele imaginației, a liniei unei posibile evoluții
morfologice. Schimele acestor chipuri hibride, contribuind în mod direct la
obținerea expresivității lor deosebite, vin să scoată în evidență nu doar o
remodelare a formelor acestei mașinării
anatomice care este omul, ci și modul în care poate fi întruchipat acel
mecanism care-l dublează pe cel fizic, respectiv mecanismul psihic. Dacă veacul
Renașterii, de la care Traian Laie împrumută unele cunoștiințe tehnice ori
motive formale, dacă acest veac atât de important pentru evoluția culturii
europene are marele merit de a iniția descoperirea omului din punct de vedere a
trupului său, a părții sale materiale, analizată științific, secolul XX
completează această descoperire prin revelarea mecanismului psihic care
domnește înlăuntrul speciei umane, a acelei entități cunoscută sub numele de
suflet, care la fel precum trupul uman, se dovedea a fi tot un mecanism,
guvernat de legi care pot fi cunoscute.
Profitând de aceste descoperiri ale
psihologiei, ce au adus o nouă lumină asupra Omului, Traian Laie pornește spre
valorificarea lor artistică, creația sa organizată în diferite serii stând
mărturie a felului în care analiza unei aceleași figuri poate fi o sursă
inepuizibilă pentru creație. Această avântare către abisalul psihologic, ce stă
în spatele expresiilor de pe chipul uman, acestă preocupare constantă
manifestată în arta lui Traian Laie ne face să alăturăm primului epitet cu care
am catalogat creația sa- acela de expresionis, pe cel de suprarealism.
Într-adevăr, prin pășirea către această nouă dimensiune observată de științele
psihologiei moderne - exploararea
inconștientului abisal - creația graficianului tinde către un supra-realism cel
puțin tematic, dacă nu și formal, spre o depășire a limitelor realității
furnizate doar de instanța conștientă a psihicului uman, excluzând deci orice
intervenția a subconștientului, ca sursă de perceperea un unei supra-realități.
Acea evadare din cotidian despre care vorbea artistul nu trebuie luată în sens
strict, bunăoară ca transfigurarea locului comun de care vorbea Danto, ci ca pe
o emergența a realității conștienței, către o deschidere către dimensiuni
accesibile inconștientului. Mândrindu-se cu faptul că „față de Renaștere, am
câștigat ceva: am scos arta din Olimpul ei și am trimis-o pe ulițele sordide
ale cotidianului”, artistul dorește să arate că arta sa, la fel ca întreaga
artă contemporană, a izbutit să-și câștige o libertate superioară celei de care
dispunea pe timpul Renașterii, când dominația conștiinței, a intelectului
ordonator și dătător de sens era incontestabilă. Prin arta sa, Traian Laie se
bucură de accederea la acea formă de libertate aptă să-i ajute la stăpânirea
demonilor săi interiori; departe de a se manifesta într-o manieră reactivă, ca
răspuns la o comandă formală sau o tendință culturală ori comercială curentă,
arta sa se definește prin caracterul său exploziv, spontan, reprezentând
efectul unei acumulări interne ce se cere exteriorizată, al unei încărcături
viscerale, care are nevoie de să capete o formă inteligibilă. Tocmai natura
acestei tensiuni este cea care ne face să nu ne oprim la etichetarea artei
produse de Traian Laie ca expresionistă sau suprarealistă ( termeni potriviți,
dar insuficienți ), ci propunem înțelegerea ei ca o artă vitalistă, în care se
exprimă acel dualitate celebră de care vorbea Nietzsche, îmbinarea
dionisiacului cu apollinicul. Sub semnul acestui concept suntem capabilă să ne
explicăm acele aspecte stilistice specifice creației lui T. Laie, acel conținut
plin de senzualitate, acea violență a instinctelor cărora artistul îi dă frâu
liber în seria sa erotică, de pildă ( scene ce prezintă la rândul lor un
dualism pregnant, actul sexual în viziunea
sa fiind o aducere laolaltă a ambelor pulsiuni primare, o reunire a lui Eros cu
Tanatos, sub forme plastice unde plăcerea se alătură durerii ), conținut
menținut totuși sub controlul unei linii sigure, suple, dovadă a maturității
tehnice atinse de artist. Lucrările sale reprezentând personaje cântând la
instrumente muzicale sunt paradigmatice pentru întreaga sa creație: trupuri cu
forme anatomice plesnind de vigoare, cu musculatura bustului accentuată, ținând
în mâini instrumente muzicale, îndeosebi de suflat ( saxofonul, de pildă ), considerate
încă din Antichitate ca mult mai potrivite pentru celebrarea cultului lui
Dionisos, cult orgiastic, senzual par excelence, decât pentru atingerea
sublimei armonii reprezentate de zeul luminii Apollo; instrumente care, la
prima impresie, sunt chemate să aducă un plus de echilibru acestei figuri
tensionate, plină de o vitalitate gata să explodeze. Asemenea figură reprezintă
deci o adevărată artă poetică a autorului, o alegorie a propriei teorii artistice
la care a ajuns Traian Laie, după o îndelungată carieră artistică, pentru care
curenta expoziție se dorește a fi o dare de seamă.
Traian Laie ( n. 1950 ), este absolvent
al Universității de Arhitectură „Ion Mincu” ( 1973) și al secției de grafică a
Universității Naționale de Arte din București ( 1987). În prezent activează ca
artist vizual în mediul bucureștean, făcându-se remarcat îndeosebi prin creația
sa grafică, ce a putut fi întâlnită în numeroase expoziții, atât în țară, cât
și în spațiul artistic european.