sâmbătă, 22 august 2015

Plecând de la nişte scrisori de ale lui Noica şi ajungând la dracu` în praznic.

Stilul encomiastic şi vetust în care sunt scrise majoritatea scrisorilor le face greu de citit, cel puţin de către mine, în momentul actual. Se vede clar că înainte vreme oamenii aveau nişte abilităţi superioare de pupat în fund. Apoi, este de observat o oarecare `manie a culturii`
pe care o au aproape fiecare dintre corespondenţi. O fetişizare a culturii. Reiese într-un mod apăsător din lectura acestor misive importanţa şi gravitatea pe care o acordau ei Culturii ( neapărat cu majusculă ). În fond, cred că la asta se reduce diferenţa dintre un creator şi un umil consumator de cultură - cel dintâi oferă importanţă si redă greutatea lucrurilor concrete, a realitaţii din jurul său, pe când cel din urmă dă importanţă doar culturii, adică realităţii reflectate. Or, daca se intamplă să bage în seamă şi o parte din realitate, o face doar cu acea latură pe care a descoperit-o mai întâi în cultură. Se holbează la lună şi la stele pentru ca aşa a citit el că e romantic, face apologia vieţii la tara, dar el de abia iese din birou 10 minute, să fumeze o ţigară, se laudă cu viaţa lui amoroasă complexă, dar de abia işi poate da seama singur de ce simte cu adevărat. Fiecare după stomacul propriu, bănuiesc... Ultimii se pare că nu pot digera decât produse pre-gatite. De asta vor fi condamnaţi să rămână doar nişte umili consumatori, cu accentul pe umili, fiindcă impotenţa creatoare în domeniul culturii reprezintă o adevarată umilinţă. Ca şi impotenţa sexuală, îi transformă putţn pe nefericiţii care suferă de ea, îi dezumanizează  într-o oarecare masură şi de aceea la întâlnirea lor  încercăm un sentiment de antipatie, simţim falsitatea entuziasmului lor sau poate intuim mai degrabă că intensitatea acestui entuziasm maschează o neputinţă. Cititorul are câteodata calităţile unei femei versate, ce simte lipsa de virilitate la partenerul ei, oricât s-ar da el peste cap să o convingă de contrariu. Întotdeauna voi găsi suspect faptul că un nefericit paralizat îl preaslăveşte pe atletul preferat, căci spiritul nativ de emulaţie ne face să ne dorim a fi precum modelele alese, iar când acest lucru ne este fundamental imposibil, frustrările îşi vor face apariţia. Din acest punct ele fie pot fi defulate ( calea cea mai naturală de a ne comporta într-o asemenea situaţie ) , fie pot fi refulate, pot fi sublimate prin indolatrizarea acelor modele, cu care nu ne vom putea compara niciodată. Adulaţia se va îngemăna întotdeauna cu invidia şi cu sentimentul de neputinţă, oricât de mult am încerca să tagaduim existenţa undelor negative.
Cine ştie, poate că din aceeaşi neputinţa fundamentală au luat naştere şi zeii, fiinţe asemănătoare oamenilor şi totuşi cu mult superioare lor. Iar oamenii, muritorii, în loc să defuleze şi să zdrobească de pământ statuile din templu, au sublimat imposibilitatea lor de a-şi atinge idelurile în variile domenii ale vieţii ( în război, unde îl aveau pe Ares, în dragoste, unde o aveau pe Afrodita, în căsnicie, unde veghea Hera şi Zeus, în existenţa de pe pământ şi în viaţa de după ), transformând-o în cult şi cultul ridicându-l la rangul de religie. În timpurile noastre areligioase mecanisme ca acestea încă mai supravieţuiesc, doar că personajele principale nu mai sunt de data aceasta zeii ci, după mediul în care ne mişcăm fiecare, sunt profesorii sau scriitorii, sportivii sau artiştii, oamenii de succes, potentaţii zilei. O oarecare neputinţă se ascunde în spatele culturilor moderne, dacă nu chiar o alimentează fără de ştire... Aceeaşi neputinţă o recunosc poate şi la mine, fără să vreau să stiu de ea, neadmiţand că poţi porni de la nişte scrisori ale unui filosof de seama lui Constantin Noica şi tot la dracu` ăn praznic vei rămâne, dacă nu ai ceea ce iţi trebuie pentru a fi mai mult decat un alt cititor  de-al lui Noica...

duminică, 19 iulie 2015

Documente despre un documentar- The Artist is Present

Îmi plac subiectele desuete sau poate doar detest să scriu despre lucrurile actuale. Despre ceva actual, la modă, se pot scrie doar impresii, observaţii ori previziuni. Te situezi doar în prezent şi, eventual, poţi scruta viitorul, cu mai multă sau mai puţină acuitate, după priceperea fiecăruia. Dar atunci când scrii despre ceva ce nu mai este atât de actual, ce are deja un trecut, mai lung sau mai scurt, ajungi să îl asimilezi trecutului propriu. Ideile nu se mai află în stare digestivă, nu mai sunt legate de metabolismul deformator al momentului, ci capătă o dimensiune proprie, având deja amprenta şi consistenţa dată de un proces dus pănă la capăt.
Sunt genul care adeseori se raportează la câte un
film ca la o melodie. Bucuros de descoperirea făcută, iniţial dau numai târcoale ideii de a-l consuma ( filmul în societatea modernă fiind, în definitiv, un alt produs de consum, un produs cultural, dar tot un produs), cu scopul de a amplifica satisfacţia adusă de aşteptare. Apoi, intră în joc recurenţa de rigoare a filmului; precum melodia preferată, este pus pe repeat, revăzut de suficiente ori încât să nu mai ştii nici tu dacă îţi mai place sau nu. După care acalmia, senzaţia că întregul material a fost asimilat, că ai putea vorbi cu el despre oricine, referitor la orice detaliu aparţinând lui. Filmul capătă astfel un trecut propriu, independent de tine şi totuşi întretăindu-se cu trecutul tău. Doar atunci cred eu că poţi scrie cu adevărat despre ceva...
Acel ceva despre care îmi propun să scriu aici nu este atât un film în adevăratul sens al cuvântul, mai degrabă ar putea fi numit un documentar. O categorie cam nedefinită, undeva la limita între creaţie artistică originală şi simplă naraţiune cinematografică a unor documente reale, aduse laolaltă pe o peliculă. Cu atât mai greu ar fi de definit The Artist is Present ( căci despre el voi scrie aici), cu cât este de fapt un documentar ( cu pretenţii artistice, e drept) despre un artist. Inevitabil criteriile de obiectivitate şi de prezentare coerentă a realităţii vor fi încălcate, dacă nu din alte motive cel puţin din cauza subiectului în sine. Lansat în 2012, filmul mai este desigur actual, mai ales dacă acceptăm ritmul uniform accelerat cu care sunt consumate în lumea noastră produsele culturale. Nu trec deci peste cele scrise la început, după care am să abordez un subiect deja desuet. Cu toate acestea e de notat actualitatea de care s-a bucurat filmul cu ceva vreme în urmă, când dacă ar fi fost să judeci după postările de pe Facebook, mai toată România descoperea acest documentar, cel puţin scena în care Marina Abramovic si Ulay, iubitul ei din tinereţe, se revedeau. Acest exces de viralitate socială mi-a readus în minte The Artist is Present, film ce a fost cu adevărat pe repeat timp de aproape o lună de la descoperire, film pe care am avut deci timp să-l disec cadru cu cadru, să trec de la încântarea descoperirii mediului în care trăieşte Marina Abramovic, la deziluziile intuirii efectelor pe care le dorea prezentarea lui, să fiu indignat de faptul că artista a acceptat să facă un asemenea film si, apoi, mulţumit totuşi că un asemenea documentar există.
Cum însă îmi fac o plăcere nu doar din amânarea momentului când voi vedea un film, ci şi din scrierea câtorva rânduri despre el, restul ideilor despre The Artist is Present vor urma foarte curând...

sâmbătă, 28 martie 2015

Suntem cu toții precum Peter Parker




Suntem cu toții precum Peter Parker... Dezbinați in două, plantând aparate foto la intersecții publice, pentru a surprinde latura noastră eroică. Capturi Instagram ce sunt exploatate apoi pentru o sumă oarecare, mai mică ori mai mare, tributul nostru cotidian adus societății în care ne mișcăm, cu scopul de a fi acceptați de ceilalți. Poate că nu avem cu toții scuza pe care o avea Parker, prea puțini avem câte o mătușa pe care trebuie să o îngrijim, vreo pasiune ce are nevoie de bani pentru a fi cultivată sau orice altceva de genul acesta. Cu toate astea mai fiecare dintre noi căutăm zilnic să pozăm în super eroi și să vindem celorlalți această imagine. Vindem această aparență atât de căutată pentru cam aceleași lucruri: lifestyle cât mai opulent, sex, senzații cât mai acute (  singurele care mai pot produce efecte când simțurile sunt deja erodate ), ce ne creează impresia de plenitudine a vieții, pseudo-orgoliul profesional, când ai impresia că faci căcatul praf dacă ești și tu o rotiță în angrenajul vreunei mari corporații, prietenii care nu pot fi intreținute decât cu bani... Ne petrecem bună parte a vieții vânzând celorlalți această imagine de super erou, condamnându-ne singuri la superficialitate și la lipsa de libertate. Fiindcă un super erou, ce naiba este, până la urmă ? Nu este un personaj care e musai să aibă super puteri, să fie întotdeauna câștigător, întruchipare a succesului arborând un Colgate smile perfect, în timp ce survolează vreun Sky scrapper din Manhattan ( coafura rezistând, în tot acest timp...super erou doar, ce naiba). Este în schimb o proiecție a ceea ce își doresc ceilalți: un ins gata să își ofere serviciile sale societății ( să le salveze fundurile de la cine știe ce catastrofe apocaliptice,vai lume, să instaureze pacea acolo unde prostia sau hormonii fac legea, să facă treaba tuturor instituțiilor care nu reușesc să își facă treaba – poliție, justiție, familie ), o persoană a căror acțiuni nu sunt dictate de ceea ce vrea el să facă, ci de ceea ce vrea ceilalți să facă. O bunicuță simpatică vrea să îi salveze pisicuța din copac, fiindcă tot poate să zboare, iar pompierii nu or să ajungă prea curând, un părinte neglijent vrea să îi salveze copilul aflat în cine știe ce situație periculoasă ( ajuns aici tocmai din cauza neglijenței sale), oricine are o dorință își proiecteză realizarea ei prin intermediul unui super erou. Iar fiecare dintre noi își dorește, fără să o știe, poate, un super erou, răspunzând acestor doleanțe ale celorlalți și uitând puțin câte puțin de sine.  Vrei să faci bani, deoarece asta își doresc ceilalți de la tine, sau așa ai înțeles tu că trebuie să se întâmple...trebuie să ai un job stabil pentru asta, pentru că asta este ceea ce au nevoie ceilalți de la tine. Te conformezi acestor cerințe, îți dai chiar silința să te încadrezi cât mai bine în poză, vinzi fiecare cadru, mai ieftin sau mai scump și între timp ai uitat că în spatele acestei imagini se află încă acel Peter Parker, care avea propriile sale dorințe,  avea proprille sale planuri pentru viitor, mult mai autentice și mai pline de pasiune decât toate acele taskuri asumate din dorința de a fi un super erou, adică o simplă figură lipsită de libertate, ce există doar pentru a îndeplini ceea ce doresc ceilalți de la el. Iar cu fiecare moment în care perseverăm în urmărirea  atingerii acestui „ideal al super eroului ” pierdem câte ceva din ceea ce suntem cu adevărat, din acea latură a noastră care are ce este mai bun, de care nu am uitat complet încă, pe care ne-am promis să o apărăm și la care ne-am amăgit că ne fie că ne vom  întoarce după ce vom vinde suficiente cadre cu noi, dovedind lumii cât de eroii suntem, conformându-le celor mai stupide cerințe ale ei, fie vom avea curajul să ne întoarcem din drum, într-un exces de nebunie, punând totul la cale într-o dimineață de duminică, când mai ai puțin și trebuie să pleci spre un servici pe care-l detești deja, simțindu-te stupid că acum până și timpul te fură, răpindu-ți o oră în plus de stat acasă.

Când eram ceva mai mic descopeream de ce cam fiecare super erou clasic avea o dublă identitate. Una dintre aceste identități era, desigur, cea „reală”, eroul în toată grația lui, cu super puterile lui cu tot și tot cârdul de groupies care vine cu acestea. Apoi era identitatea „normală”, omul cotidian, lipsit de puteri, uneori complet lipsit de orice abilități, împiedicat, timid, poate și introvertit, identitate ce se pare că ar trebui să mascheze adevărata sa personalitate, care este desigur cea mai bună și mai aleasă dintre toate.  Această invenție a creatorilor de benzi desenate se pare că avea menirea de a îi ajuta pe cititori să se identifice cu super eroii lor preferați, latura normală a lor fiind de fapt portița de intrare în pielea personajului. Mai întâi trebuie să ne identificăm cu Peter Parker, iar abia apoi ne vedem transformați în Spider Man. Doar că astăzi am uitat acest lucru. Am ajuns să credem că de fapt Spider Man este singura noastră față, am uitat de Peter Parker, de toate visele sale, de toată energia și pasiunea care de fapt susțineau latura sa eroică. Acum vânăm doar efectele aduse de faptul de a fi ( a fi sau, mai curând, a părea ) super-eroi :  laudele care ne măgulesc orgoliul și mândria alimentată de fiecare dată când facem ceea ce își doresc ceilalți, banii pe care îi câștigăm vânzându-ne pielea de super eroi, prostia și îngâmfarea pe care ni le aduce acele pretinse super puteri, pe care de fapt nu le avem... Ar fi cazul să întoarcem aparatul de fotografiat cu obiectivul către Peter Parker, să redescoperim acel om normal, fără aptitudini ieșite din comun, dar plin totuși de energie și de încredere în ceea ce vrea de la el și de la viața sa,sigur că toată pasiunea pe care o simte în el nu va fi de prisos,  căutând să fie mulțumit de ceea ce face pentru el și pentru cei dragi lui, și abia apoi urmărind să le facă pe plac celorlalți. Dacă înainte puteam trăi într-o lume în care se credea că personalitatea noastră  de zi cu zi este de fapt masca sub care se ascunde un super erou, acum trebuie să  renunțăm poate la superficialitate eroică, de paradă, pentru a scoate la iveală latura noastră autentică, de care am uitat pe drum și nu ne-am adus aminte decât uneori, când ne apucă nevoia de a scrii, orice, în timp ce pleopele rup scobitori mai ceva ca în Tom și Jerry. Scris amețit poate, ca la Hemingway, totuși sincer, precum genul de declarație de dragoste pe care o regreți ulterior, panicat de cât de mult ai putut dezvălui celuilalt, surpins de curajul de care ai putut da dovadă. Genul de sinceritate care demască, care ne ajută să ne restabilim prioritățile, care îl scoate în lumină pe Peter Parker și ne oferă astfel șansa de a ne recăpăta echibrul, punând capăt tensiunii care exista între ceea ce ne dorim cu adevărat de la noi, ceea ce ne dorim să facem cu viața noastră și super eroul care ne cere să fim societatea, renunțând la reala noastră personalitate. Când noi de fapt suntem doar niște Peter Parker și așa ar și trebui să fim...